În 1628, omul de știință englez William Harvey a observat că atunci când o arteră a fost tăiată, sângele țâșnea ca și cum ar fi fost condus de presiune. Tensiunea arterială putea fi simțită prin atingerea pulsului.
În 1835, Julius Erison a inventat un tensiometru care transmitea pulsul unei coloane înguste de mercur. Pe măsură ce pulsul bate, mercurul se ridica și scade în consecință. Pentru prima dată, medicii au putut măsura pulsul și tensiunea arterială fără a tăia o arteră. Cu toate acestea, din cauza inconvenientelor sale, construcției brute și citirilor inexacte, alți oameni de știință l-au îmbunătățit. Tensiometrul măsoară tensiunea arterială în funcție de înălțimea coloanei de mercur; barometrul măsoară presiunea aerului în același mod.
În 1860, omul de știință francez Étienne Jules Maret a dezvoltat ceea ce era atunci cel mai bun tensiometru, amplificând pulsul și înregistrându-i traiectoria pe o rolă de hârtie. Acest tensiometru portabil a fost folosit de Maret pentru a studia bătăile anormale ale inimii.
Tensiunea arterială folosită de medici a fost inventată în 1896 de omul de știință italian Scipione Rivarocchi. Are o manșetă gonflabilă pentru a bloca fluxul de sânge, iar medicii ascultă pulsul cu un stetoscop în timp ce citesc tensiunea arterială pe o scală.
